“Hitler and Mussolini were only the primary spokesmen for the attitude of domination and craving for power that are in the heart of almost everyone. Until the source is cleared, there will always be confusion and hate, wars and class antagonisms.” – Jiddu Krishnamurti
Am probleme in a oferi argumente satisfacatoare cand e vorba de ceva ce imi place mult. Simt ca, oricat de multe as gasi, sunt sarace. Nu pot cuprinde cu mintea si transmite ceva ce nu isi are locul in minte. Si atunci, singura explicatie, convingatoare sau nu, este “imi place“.
E ca si cum ai incerca sa gasesti 100 de motive pentru care iti iubesti copilul. Da, le poti gasi. Insa intrebarea este: cuprinde acea lista de raspunsuri intreg adevarul?
Paradoxal e ca iubirea e cel mai real lucru care exista si totusi, cel mai greu de explicat. Pentru ca ea ESTE si atat. Nu este “pentru ca“…..
“A mind all logic is like a knife all blade. It makes the hand bleed that uses it.” – Rabindranath Tagore
… for that which is wholly new. We have to adjust ourselves and every radical adjustment is a crisis in self esteem: we undergo a test, we have to prove ourselves. It needs subordinate self confidence to face drastic change without inner trembling.
(Eric Hoffer)
„Cine crede în inteligenţă şi numai în inteligenţă nu va înţelege niciodata rostul zilei de Duminică.
[....]
E atât de înstrăinat omul contemporan încât nu poate înţelege ziua a şaptea (de ce a şaptea şi nu a cincea sau a noua) decât ca o nouă înstrăinare a sa în lume. Duminica nu-i e lui nicidecum ziua regăsirii ci a unei pierderi de alt tip în lume. A unei pierderi desfătătoare. E ziua abandonului. Şase zile omul slujeşte ceva: şi trebuie să slujască într-o incomodă stare de tensiune, cu inteligenţa, cu muşchii, cu voinţa ascuţită. Acum vine ceasul eliberării în distracţie. Să ne dăruim pasiv jocului căci ne-am închinat destul muncii.
Dar e slujnicie, într-un caz, ca şi în altul! Ne-am deprins atât de mult să slujim cui trebuie şi cui nu trebuie încât orice încetare de a lucra a devenit o încetare de a fi. Când nu mai slujim nu mai suntem. Începem de la şi sfârşim la obiect. Blestemul pentru lumea de azi nu e să lucreze, tantalic, la ceva sau la altceva; la orice. Blestemul e şomajul. O săptămână cu şapte Duminici, fără posibilitatea de a te dărui, nici de-a binelea, nici în joc, lucrurilor, deci fără trudă, dar şi fără distracţie – aşa ceva ar fi supliciul suprem.
Că munca noastră nu e sfinţită de nici un înăuntru, că Duminica noastră e doar ocolirea acestui înăuntru, e doar distragere şi distracţie – lucrul nu e, oare tulburător? Că, lăsat singur, omul nu mai are ce face, nu e oare groaznic? ”
„Eseu despre Duminică” – Constantin Noica
Daca e ceva care poate sa ma emotioneze pana la lacrimi intr-un timp foarte scurt, acel lucru este muzica. Am vazut ieri filmul Concertul si am murit de ras si de plans in acelasi timp. Fara Ceaikovski povestea nu ar fi transmis cu aceeasi forta un mesaj ce poate fi inteles de orice om. Muzica are puterea de a spune ce nu poate fi exprimat prin imagini si vorbe.
“After silence, that which comes nearest to expressing the inexpressible is music.”
Intr-o zi, ma gandeam la ceva si inconstient am inceput sa fredonez in minte o melodie. Apoi mi-am dat seama ca melodia aceea exprima sentimente foarte profund legate de gandurile mele. Interesant e ca nu o cautasem, a iest pur si simplu la iveala pentru ca eu eram in starea emotionala potrivita. Daca stau sa ma gandesc, cred ca as putea asocia multor amintiri cate o melodie ca ancora pentru starea pe care o aveam la momentul respectiv.
“Music is harmony, harmony is perfection, perfection is our dream, and our dream is heaven”
Ochii privesc cu incantare la ploaia arginitie ce se cerne fara graba. Aerul rece si curat inteapa narile prin care respir cu nesat. Imi ingheata nasul si fata. Cativa fulgi poposesc putin si apoi se topesc pe obrajii calzi. Sunt incantata de cunostinta. Sper ca si ei.
Calc pe stratul imaculat cu un soi de mandrie amestecata cu adoratie. Imi place enorm de mult sa pasesc pe zapada proaspat cazuta sa indraznesc a lasa urme pe intinderea perfecta si continua.
Prima zapada e o clipa magica.
Niciodata nu am dansat ceva asemanator cu tango. Niciunul din dansurile pe care le-am incercat nu m-a facut sa simt ce am simtit dansand tango. Imi plac si alte dansuri insa mi se par un pic sarace. La salsa, vii cu o tehnica exceptionala si dansezi perfect. Lipseste insa ceva. Parca e doar spectacol, fara sa existe o conexiune reala intre parteneri. Tango-ul mi se pare ceva mai profund, e o stare interioara care se materializeaza in ritmul muzicii. E o stare de libertate extrem de frumoasa. O imbratisare care prinde viata. E concentrare si empatie, ascultare si daruire, emotie transformata in creativitate prin miscare.
La tango se pune mult accent pe conexiune. Multi oameni au impresia ca intre partenerii care danseaza tango trebuie sa existe o relatie de iubire. Nu e asa, poti sa dansezi cu (aproape) oricine, insa trebuie sa fie mai mult de doua trupuri alaturate care realizeaza niste pasi.
Conexiunea inseamna tocmai o legatura invizibila intre cei doi, o comunicare foarte fina. Mi s-a intamplat sa nu pot dansa cu anumite persoane, sa existe un anumit blocaj. Cu altele, dupa o perioada de adaptare ne sincronizam, ajungem pe aceeasi lungime de unda si simtim muzica in mod similar. Si cel mai minunat e atunci cand totul devine atat de fluid incat e ca si cum cele doua trupuri se armonizeaza perfect si devin unul. Atunci uiti de tot ce te inconjoara.
Nu degeaba se spune ca e nevoie de doi ca sa dansezi tango. E un dans care nu functioneaza decat daca doi oameni doresc sa ii dea viata.
“In tango, you move with your partner and with the music. The relationship between you and your partner is not personal. What is personal between the two of you is that you both are trying to caress the music with your feet. A good tango dancer is one who listens to the music. We dance the music, not steps. You see, we are painters. We paint the music with our feet.” Miguel Zotto
Sunt anumite momente in care ne expandam. Trupul ne e piedica si hotar. E senzatia de coplesire, cand ceea ce simtim e asa de mare, grandios si frumos incat ne inunda intreaga fiinta. Plutim, inflorim, radiem zambet si lumina. Sunt clipele cand ne topim de FERICIRE.
Exista alte momente cand am vrea sa ne contractam pana la stadiul de graunta. Si poate sa ne nastem din nou. Sangeram, ne strangem in noi, inchidem ochii si sufletul, ne innecam in SUFERINTA.
Viata e o alergatura bezmetica intre cele doua ipostaze extreme, poate cele mai puternice stari pe care le traim ca oameni, insa ambele, sa nu uitam, trecatoare.
Pana astazi nu stiam ca exista un nume pentru modul in care imi place mie sa lucrez: autonom, fara un program prestabilit si o locatie fixa.
R.O.W.E = Results Oriented Working Environnement.
Adica nu conteaza cum, cand si de unde lucrezi atata timp cat lucrurile sunt indeplinite. Putin e important daca stai intr-un birou sau pe o banca in parc. Nici daca lucrezi pana la miezul noptii. Nici daca termini in 2 ore. Conteaza ca ai facut ce trebuia.
Care sunt avantajele?
- faci lucrurile adaptat la stilul tau de viata.
- lucrezi in momentele cand esti cel mai plin de energie si chef
- nu pierzi timpul cu chestii precum drumul pana la un birou, aglomeratie in trafic
- te concentrezi pe ce e important: rezultatele
Exista si cateva limitari:
- Trebuie sa ai motivatie intrinseca. Daca lucrezi pentru ca trebuie, nu o sa iti fie usor sa preiei fraiele si sa te pui singur in starea de a face lucrurile, fara sa stea cineva pe capul tau.
- Daca nu esti o persoana organizata e destul de ineficient pentru ca apar mult mai multe elemente ce iti distrag atentia, planul personal interfereaza usor cu cel profesional. E nevoie asadar, de un pic de self management.
- Evident, nu se poate aplica chiar pentru orice activitate. Vanzatorii din magazine, oamenii de la ghisee, bucatarii, de exemplu, sunt legati de spatiul in care lucreaza.
Nu mi-as fi dat seama ca ma indentific cu aceasta teorie daca nu as fi trecut prin mai multe modalitati de a munci.
8 ore intr-un birou ma fac sa ma simt ca un caine intr-o lesa. Niciodata nu am fost mai obosita psihic.
La BEST am lucrat in cel mai tare mod. Vorba Raspandacului Tehnic: “Apare când vrem, când putem şi când ne lasă!” Cam asa se lucra si acolo: cand aveai chef si timp, dupa orele de scoala sau chiar in timpul lor, din sediu sau de acasa. Un pic haotic, nu neaprat eficient, repetand si reinventand roata. Perioada petrecuta in BEST m-a ajutat sa imi dau seama ca poti face chestii foarte tari incalcand toate regulile si standardele care sunt aplicate in firme. Am fost activa vreo 2-3 ani. Nu am primit niciun ban. E putin 3 ani. Altii au facut asta vreo 7 
Am dormit 2 ore/noapte, pe niste scaune, doar ca sa ma trezesc dimineata devreme sa duc un catalog la tipografie. Commitment to a higher purpose.
La bookblog, lucrurile merg pe acelasi principiu, R.O.W.E. Lucrez partial de acasa, partial ma intalnesc cu oameni in oras. Poate nu e o intamplare ca am ales sa fiu aici si ca bookblog e foarte tare!
Gandhi’s Children (castigatorul marelui premiu)
O clădire masivă dintr-una din mahalalele New Delhi-ului adăposteşte 350 de băieţi orfani, abandonaţi sau fugiţi de acasă. Pe lângă un acoperiş deasupra capului, instituţia le oferă acestora şi hrană. Aproximativ jumătate dintre ei sunt în evidenţa poliţiei pentru infracţiuni minore. Trăind câteva luni alături de aceşti băieţi, regizorul surprinde lucrurile devenite rutină şi o parte din experienţele lor. Chiar dacă viaţa acestora este o luptă pentru supravieţuire, mulţi dau dovadă de tărie de caracter, înţelepciune şi conformare. Odată aduşi alţi 181 de copii siliţi la muncă, clădirea deja deteriorată devine şi mai puţin rezistentă. Instituţia face tot ceea ce poate pentru ei, însă este oare acest lucru deajuns?
Acest film arata acea parte a Indiei pe care, daca ai curajul sa o descoperi si sa o intelegi, iti arata ca umanitatea, visele si bogatia spirituala traiesc din plin in cei saraci cu trupul. M-a impresionat mult maturitatea si sensibilitatea copiilor.
Vitrinele elegante ale magazinelor din centrul Teheranului atrag privirile trecătorilor. Curând însă sesizezi că ceva nu e în regulă: manechinele înfăţişând siluete feminine au fost mutilate pentru a corespunde femeii musulmane în conformitate cu standardul oficial. După războiul dintre Iran şi Iraq, manechinele au reapărut, după ce dispăruseră complet în anii 1980. Primele au fost cele masculine, iar mai apoi şi cele înfăţişînd femei, nu înainte de a li se decupa sînii şi de a li se înlătura orice trăsătură feminină. Filmul pătrunde dincolo de chadar-ul care acoperă societatea iraniană, vorbind în imagini puternice despre consecinţele, adesea absurde, ale normelor impuse de societate.
În spatele gratiilor unei închisori din Israel se împletesc frumuseţea şi cruzimea, cântecul de leagăn şi ura, mila şi crima comisă cu sânge rece, feminitatea şi violenţa extremă. Ne sunt dezvăluite vieţile femeilor încarcerate pentru implicare în atacuri teroriste, prin portrete intime filmate în decursul a doi ani. Aflăm despre motivaţiile lor pentru faptele comise, despre rutina zilelor de de puşcărie şi despre evenimente majore din viaţa lor, precum naşterea unui copil. Cînd vorbesc despre soţii care le-au abandonat, le înţelegem durerea şi, cu siguranţă, le vom fi alături atunci când se vor confrunta cu problemele vieţii din închisoare. Un film despre religie, ideologie, discriminare, disperare, familie, ruşine şi pocăinţă.
A fost cel mai socant film pe care l-am vazut. Femeile astea nu sunt inchise doar intr-o inchisoare ci si intr-o gandire fanatica. O mama care nascuse in inchisoare ii canta copilului despre idealul nobil de a fi “suicide bomber” cand va creste mare. Alta femeie avea 4 copii acasa si se hotarase sa se implice intr-un atentat sinucigas.
Daca as scrie despre ce este filmul, probabil nu vi s-ar parea interesant. Nu actiunea e punctul lui forte ci personajele pe care ni le arata. Doi batranei care traiesc intr-un sat din jud. Neamt. Sigur ati intalnit oameni ca ei daca aveti/ati avut bunici la tara. Constantin si Elena transmit multa intelepciune, armonie, caldura si bucurie de a trai. Sunt fiinte speciale care au cu atat mai mult farmec cu cat sunt 100% naturale, reale, neprefacute.
Mi-a ramas foarte intiparita in minte o replica a bunicutei. Tesea la razboi covoarase pentru inmormantarea ei, ca sa fie date la oameni. Nea’ Costica o ia un pic la rost: “de ce sa te chinui cu ele? Oricum o sa fii moarta!”. Bunicuta ii zice atunci ca orice om trebuie sa lase ceva in urma. Ea va trai in amintirea celor care ii vor admira covoarele.
Citeşte noile articoleSusţin
-
